De ce iubim, întotdeauna, cu pasiune!!!!!!!!!!!!
De ce iubim, întotdeauna, cu pasiune? – fiindcă aceasta ne face foarte fericiți; de ce trebuie să o mărturisim sincer? – fiindcă aceasta îl face fericit pe celălalt; de ce trebuie să căutăm să dovedim aceasta, chiar cu prețul sacrificiului? – pentru a ne da puterea să sperăm că, numai în felul acesta, omenirea va izbuti, într-o bună zi, să-şi lepede cel mai mârșav păcat – egoismul brutal.
Să dai, să dai, iată marea fericire a vieții. Să dai mai ales la timp, fiecare lucru la vremea lui. Să dai râsul, să dai lacrimile… să-ți trăiești aventurile, să-ți trăiești durerea… să înhați raza de bucurie care fuge, să-ți arăți dinții frumoși în râsul pe care niște ochi umezi ți-l cerșesc și apoi să plângi nebunește, din toată inima sătulă de bucurie! Să plângi un timp… și apoi să râzi!
Să lupți pentru o idee, să lupți pentru un sentiment, pentru o patimă sau pentru o nebunie, dar să crezi în ceva și să lupți, asta e viața. Cine nu simte nevoia unei lupte, nu trăiește ci vegetează.
Cât de târziu ne învață viața să prețuim sentimentele la adevărata lor valoare… Cu câtă înverșunare ne risipim toți frumoasa și înșelătoarea tinerețe, care nu mai revine niciodată… Cu câtă dărnicie risipim aurul curat în schimbul tuturor tinichelelor sclipitoare…
Cel care, de copil, nu a fost zguduit de suferințe inexplicabile, de dorințe nerostite și care nu a avut de mic o înclinare pentru un gen oarecare de artă, nici iluzii nebune, nici speranțe ciudate, întemeiate pe forțele sau aptitudinile sale, pe creațiile sale, mai mult sau mai puțin comice; cel care n-a plâns cu sughițuri de o mie de ori noapte, fără să știe de ce, nici n-a căzut în extaze neobișnuite, nici n-a izbucnit în veselii neașteptate, nici n-a făcut prostii extravagante, acela poate fi sigur că va reuși să ajungă tot ce va voi: un avocat bun, un jandarm strașnic sau un băcan destoinic, dar niciodată un artist, pentru că nu are suflu divin, nu are suflet.
Panait Istrati
(10 august 1884 – 16 aprilie 1935)
“Arată-mi că numai de tine am nevoie, fă-mă să înţeleg că nu înţeleg, că inima este mai mult decât o glumă bună. În fond, nici nu am curaj să recunosc, dar accidentul este frumos, am dat peste tine, peste noi.
Iubeşte-mă tu! Nu o să pierzi nimic, nici nu o să câştigi, dar o să cutezi cu fiinţa, prin mine, nu cu ghiontul minciunii. În fond, noi ne putem lega oricând, dar eu nu am curaj să recunosc!
Hrăneşte-mă tu, cu tine! Nu am nevoie de altceva, poate tot de tine. În fond, sunt mult prea uituc să mă pot gândi la altcineva, inima ta bate mult prea tare să mai pot asculta bătăile trecutului meu.
Iubeşte-mă tu! Nu cere să o fac eu, nu ai de ce…”
http://www.georgecolang.ro/2014/07/iubeste-ma-tu/
Să dai, să dai, iată marea fericire a vieții. Să dai mai ales la timp, fiecare lucru la vremea lui. Să dai râsul, să dai lacrimile… să-ți trăiești aventurile, să-ți trăiești durerea… să înhați raza de bucurie care fuge, să-ți arăți dinții frumoși în râsul pe care niște ochi umezi ți-l cerșesc și apoi să plângi nebunește, din toată inima sătulă de bucurie! Să plângi un timp… și apoi să râzi!
Să lupți pentru o idee, să lupți pentru un sentiment, pentru o patimă sau pentru o nebunie, dar să crezi în ceva și să lupți, asta e viața. Cine nu simte nevoia unei lupte, nu trăiește ci vegetează.
Cât de târziu ne învață viața să prețuim sentimentele la adevărata lor valoare… Cu câtă înverșunare ne risipim toți frumoasa și înșelătoarea tinerețe, care nu mai revine niciodată… Cu câtă dărnicie risipim aurul curat în schimbul tuturor tinichelelor sclipitoare…
Cel care, de copil, nu a fost zguduit de suferințe inexplicabile, de dorințe nerostite și care nu a avut de mic o înclinare pentru un gen oarecare de artă, nici iluzii nebune, nici speranțe ciudate, întemeiate pe forțele sau aptitudinile sale, pe creațiile sale, mai mult sau mai puțin comice; cel care n-a plâns cu sughițuri de o mie de ori noapte, fără să știe de ce, nici n-a căzut în extaze neobișnuite, nici n-a izbucnit în veselii neașteptate, nici n-a făcut prostii extravagante, acela poate fi sigur că va reuși să ajungă tot ce va voi: un avocat bun, un jandarm strașnic sau un băcan destoinic, dar niciodată un artist, pentru că nu are suflu divin, nu are suflet.
Panait Istrati
(10 august 1884 – 16 aprilie 1935)
“Arată-mi că numai de tine am nevoie, fă-mă să înţeleg că nu înţeleg, că inima este mai mult decât o glumă bună. În fond, nici nu am curaj să recunosc, dar accidentul este frumos, am dat peste tine, peste noi.
Iubeşte-mă tu! Nu o să pierzi nimic, nici nu o să câştigi, dar o să cutezi cu fiinţa, prin mine, nu cu ghiontul minciunii. În fond, noi ne putem lega oricând, dar eu nu am curaj să recunosc!
Hrăneşte-mă tu, cu tine! Nu am nevoie de altceva, poate tot de tine. În fond, sunt mult prea uituc să mă pot gândi la altcineva, inima ta bate mult prea tare să mai pot asculta bătăile trecutului meu.
Iubeşte-mă tu! Nu cere să o fac eu, nu ai de ce…”
http://www.georgecolang.ro/2014/07/iubeste-ma-tu/
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu